KASSEM KAOUK

Communications Director, Arab Council for the Social Sciences

I was born and brought up in a small yet warm family. My childhood was somehow bumpy with lots of travel due to the unfortunate civil war in Lebanon, however, this was an opportunity for me to get exposed to the World at a very young age, to different cultures and different potential. This exposure deepened in me the sense of care for others and the interest in communicating with people and contributing to solving their problems, whenever possible.

I strongly believe that the main feature of this century is constant change; this developed in me awareness about the importance of continuous learning, self-development, embracing change and respecting cultural differences. My work with international organization deepened this sense in me.

I am currently pursuing a Doctorate of Business Administration degree at Edinburgh Business School in the U.K. Although I was good at studies throughout my academic life, space, hi-tech, travel, languages etc., interested me the most as I am more inclined towards understanding the concepts rather than just memorizing them.

My work in communications and public relations offers me immense satisfaction and great pleasure. Dealing with different human characters taught me how to deal with tricky situations in life. I believe that working hard to pursue your goals and keeping a positive attitude are the qualities that help you when you are required to maintain a level-head in times of success and failure.

Being born in Romania, and raised in Lebanon has shaped my personality and my life goals. I feel like I have roots in two countries, both of which I call home, and both of which are dear to me.  My Romanian and Lebanese heritage allows me to see the world from multiple lenses, to find value in the opinions of others, and to find the best in those I interact with. But being a dual national is not only about me.  As the proud father of a baby daughter, I hope to pass on these same values to her, by regularly exposing her to Romanian culture and values, by regularly traveling with her to Romania to meet that side of her family, and by teaching her Romanian at home (with help from my mother, of course).  Being a dual national is not just about how many passports you have, it’s about an outlook on the world.

Advertisements

Dr Riam Kanso

Riam was born in Bucharest, Romania to a Romanian mother and a Lebanese father. At the age of 1, the family moved to Beirut and established their life there.

Growing up with parents who were a surgeon and a mathematician, it was no surprise that she opted for the scientific path in High School. She consistently ranked top of the class, but despite excelling at Maths and Physics, her favourite subjects were Psychology and Philosophy.

When the time came to attend University, the American University of Beirut was on the cards as it was one of the leading institutions in the region. The SAT exams were compulsory to have a place in the university.  Riam scored in the top 1% in the Middle East, which made her the 1st place winner of the Merit Scholarship, allowing her to study for the degree of her choice free of charge.

Riam started as an Architecture student but soon changed to a degree in Psychology. To keep her parents from worrying about her future, she also studied for a degree in Physics/Electronics. She adored the subjects and was encouraged by her Professors to apply to graduate schools abroad. At that time, she developed a fascination with Neuroscience, as it offered a chance to understand the human mind with scientific vigour. She decided to pursue Neuroscience for her graduate degree.

Riam has always had a special place in her heart for England. She had always been fascinated with British culture, film, music, and comedy. Therefore, she was very happy when she was accepted to Oxford University to study for a Masters in Neuroscience.

Riam moved to Oxford on September 27, 2008. Towards the end of 2008, she won the Clarendon Scholarship to continue studying for a PHD in Oxford, with all expenses paid. Riam worked on a Neuroscience thesis that examined the effect of social factors on the brain.

She enjoyed her years as a student in Oxford, attending many concerts all over the country and visiting most European cities. She still went back to both Beirut and Romania every year to see her family, so there was a lot of travel involved. In the middle of her PHD, she was an intern at the Royal Society, working on a project looking at Neuroscience and Security. The internship was in London, which convinced her that she should move there at all costs after her degree.

Riam finished her PhD in less than three years, and started working at University College London in 2012. Now in 2017, she has accumulated about 5 years of work experience, at the interface of academia and industry. Throughout her career, she has worked on building links between the academic world and the world of industry. She is also actively involved in the world of entrepreneurship, having started two companies, and helping others start and accelerate their own.

She is currently a co-founder of a successful company called Crowdhelix, which she started with four colleagues. It is a platform that connects academics and companies for collaborations on innovative projects. She is also a course supervisor at Cambridge Judge Business School, and continues to be a Business Manager at University College London.

Riam currently lives in London with her husband Nathan, whom she has shown the beauties of both her homelands and cultures. She keeps strong ties to her Lebanese and Romanian families, and has a network of both Lebanese and Romanian friends in Britain.

Darul vindecării

ANA ARMANU – psiholog

Tu crezi în vindecare?  În puterea unui corp de a se regenera? În capacitatea oamenilor de a transforma o relație deteriorată într-una hrănitoare pentru fiecare? Crezi că oamenii pot lua viața de la capăt? Felul tău de a trăi permite concretizarea acestei posibilități în viața ta? Într-o lume care a dezvoltat o adevărată industrie pornind de la patologizarea vieții, eu sunt cu cei care cred mai mult în vindecare decât în boală. Să crezi cu tărie în gândul că sămânța binelui înflorește într-un sol bine pregătit, ori uneori la întâmplare, iată un fel de a fi naiv și curajos deopotrivă. Fascinația mea pentru actul vindecării este susținută de diversitatea acestui proces și de suma întâlnirilor avute cu oameni care și-au propus să trăiască această stare.

În rolul de psihoterapeut am descoperit că ipostaza de om vindecat este una la care oamenii se raportează diferit. Pentru unii dintre noi, vindecarea poate fi înspăimântătoare. După ce ai trăit o vreme sau chiar o bună parte din viață în rolul omului slăbit, al celui neputincios, ideea că este posibilă trecerea către validitate , încântă și descurajează.

Dacă e să vorbim cinstit, starea de boală este esențială pentru definirea vindecării. Este fascinant cum fiecare dintre noi simte, măcar o  dată în viață, dorința de a se ridica dintr-o durere somatică sau sufletească. Sub umbrela protectoare a relației terapeutice, am observat că oamenii simt o ezitare clară în clipa în care află o soluție care le poate dezintegra durerile. În fața ”pastilei fermecate”, în fața ”leacului tuturor leacurilor”, păstrăm un moment de tăcere în care se caută răspunsuri pentru întrebări precum:

”Eu chiar vreau să mă vindec? Ce înseamnă asta de fapt? ”

”Și după ce mă împac cu trecutul meu dureros, ce fac? Ce rămâne? Eu cine sunt? Ei, cei care m-au rănit, cu ei cum rămâne?”

Crezul meu este că rolul psihoterapeutului este mai ales confirmarea realității în care vindecarea este posibilă:  ”Da, poți. ”, ”Da, ai voie!”, ” Da, ești în siguranță să privești în tine însuți.”, ”Da, ești important și iubit!”.  Ce gură de aer proaspăt în aceste simple cuvinte. Și cât curaj să le spui în fața unui om furios și în fața unui om deznădăjduit.

Preocuparea omului pentru vindecare nu s-a născut odată cu mine. Ea durează de secole și continuă să fascineze, să provoace și să uimească. Ai văzut vreodată un om care a trecut printr-o mare durere? E schimbat. Indiferent dacă în bine sau în opusul binelui, acesta este iremediabil schimbat.

Dacă cineva m-ar întreba într-o zi ”Ce este vindecarea?”, i-aș răspunde simplu – ”O șansă.”

”Și boala? ”

”Tot o șansă.”

Pentru majoritatea oamenilor, suferința emoțională este o punte către o parte mai puternică și mai umană, pe care nu erau conștienți că o au. Până la urmă, a te ridica dintr-o boală este și o formă de a-i mulțumi vieții pentru minunile sale, de a-ți iubi familia și prietenii, de a munci, de a greși și de a fi cu totul și cu totul om. Viața și oamenii m-au învățat că sănătatea nu înseamnă neapărat absența bolii. Că vindecarea se face prin oameni și că e bine să rămâi curios și atent, pentru că nu știi cine se poate simți inspirat ascultându-ți povestea.  Dar oare numai oamenii se pot îmbolnăvi? Dacă boala ta din prezent ar fi o relație, care ar fi?

Disponibilitatea  de a fi vindecat înseamnă renunțarea la atașamente. Renunțarea, cu bună știință la nevoia de a fi răzbunat, la statutul de copil manifestat la vârsta maturității.  Trebuie să mai știi că vindecarea te va lăsa uneori pustiit, cu stare de dor, cu dorința de a te întoarce la disfuncție pentru că nu cunoști deocamdată decât acest fel de a te simți important.  În final, imaginează-ți capacitatea de vindecare ca pe o pereche zdravănă  de aripi.   Aceste aripi nefolosite atârnă greu atunci când deja te îngenunchează o boală.  Tot ele te vor duce în locuri nemaivăzute, te vor ajuta să împrăștii lumină și să le arăți și altora asemenea ție, că vindecarea este posibilă într-o infinitate de forme.

Oriunde te vor duce pașii, fii curajos și cinstește fiecare clipă. Amintește-ți că da, vindecarea se face prin oameni și că într-o viață, soarele răsare de mai multe ori.

 

CIOCOLATĂ, MEDICINĂ ŞI VIAŢĂ

Lecturer, MD, PhD Irena Cristina GRIEROSU

Faculatea de Medicină UMF „Grigore T. Popa” Iaşi, ROMÂNIA

A început cursul de Biofizică pentru studenţii de anul I, ai Facultăţii de Medicină. De ce biofizică? Aceeaşi întrebare an după an. Ce-mi trebuie mie biofizică dacă eu voi fi doctor cardiolog, neurochirurg, oftalmolog etc. O întrebare la care am învăţat să răspund alături de studenţii mei şi împreună cu ei. Pentru că medicina este logică, pentru că fizica face parte din viaţa noastră de zi cu zi, pentru că toate aparatele şi testele diagnostice au la bază principii biofizice … Par destul de convinşi.

În plus, încerc să la aduc şi alte argumente, cursul care tocmai va urma va fi despre principiile biofizicii aplicate în lumea vie. Formule, ecuaţii … încep din nou să-i pierd. Continui cu entropia … noi, oamenii, după cum spunea Erwin Shrödinger, suntem „o insulă de antientropie într-un univers entropic”. Deja studenţii mei în amfiteatru sunt împărţiţi în două tabere … unii se întreabă în sinea lor dacă aşa vor fi toate cursurile, în timp ce a doua jumătate pare deja resemnată. Continui … fizicianului de origine austriacă i s-a decernat Premiul Nobel în Fizică în 1933, şi a scris o carte întitulată „What is Life? A Physical Aspect of the Living Cell”. Viaţa … ce este viaţa? Şi atunci îmi vine o idee. Scoateţi o foaie de hârtie … murmure înfundate … scrieţi-vă numele în clar … mici proteste în rândurile din spate pe care mă fac că nu le aud şi nici nu le văd … puneţi data de azi şi răspundeţi la întrebarea: „Ce este viaţa?”.

O mirare întinsă cât un amfiteatru: Ce să scriem? Scrieţi ce înseamnă viaţa pentru voi şi nu ce credeţi că vreau eu să aud; scrieţi ce este viaţa pentru voi, studenţi la medicină în primul an, viitori medici cardiologi, chirurgi etc. Şi încep să scrie … şi să scrie … dintr-o dată captivaţi de subiect. Mă simt frustrată, profund frustrată. Eu n-aş şti ce să răspund; şi ei scriu în continuare …

Pun aceeaşi întrebare şi la seria de limba franceză., tot anul I Scenariul se repetă, la indigo.

Seara, am în faţă 180 de răspunsuri: de la studenţi români, studenţi din Franţa, Maroc, Tunisia, Albania, Grecia, Guadalupe, Nigeria, Elveţia, Germania etc. Destinul i-a adus împreună să înveţe medicină … şi acum împreună să răspundă la întrebarea: Ce este viaţa? Citesc răspunsurile; le mai citesc odată. Le pun pe categorii. La mai citesc odată. E trecut de miezul nopţii dar n-are nicio importanţă. Îmi dau seama de ce au ales acest drum în viaţă. Jumătate dintre ei au răspuns că viaţa este „un dar”, „un miracol”. Tineri studenţi la medicină creativi, responsabili şi entuziaşti: „viaţa e un ghem de aţă”, „o cutie de bomboane de ciocolată”, „un joc video cu mai multe niveluri”, „un moment din călătoria fiecăruia”, „un haos de alegeri”, „începutul sfârşitului”.

O întrebare la care nu există răspunsul ideal. Viaţa este „o oportunitate”, „o alegere”, „o încercare”, „o aventură”, „o întâmplare”, „energie pură”, „iubire pură”, „mister” şi multe altele. Ar putea răspunde mai bine la o astfel de întrebare alţii decât cei care visează să devină medici?

An de an, şi iată că anul acesta se împlinesc 20 de ani, învăţ alături de studenţii mei din anul I despre biofizică, determinare, vise şi ce este viaţa.

 

A Călători – Identitate culturală, nașterea noului tău Eu

“Partir, c’est mourir un peu.” – Edmont Haraucourt

Cei ce n-au călătorit niciodată (mai există oare cineva?) ar putea sa nu-nțeleagă vorbele poetului când spune că ”a pleca înseamnă a muri un pic”. Sau poate daca nu ”mor” chiar ei, ar putea să o simtă când le pleacă cineva departe, când acel cineva se stabilește acolo: atunci plecarea e o “moarte” mai profundă.

Când, cam cu treizeci de ani în urmă am plecat de acasă, urmându-ne iubirea, toate am murit un pic. În urmă ramânea tot ce cunoscusem până atunci, casele, părinții, prietenii, strada copilăriei, copacii, bucatele cu care-am crescut și aromele lor, muzica și cântecele noastre. Acolo-n urmă, când te adresai cuiva, era de la sine-nțeles, fară-ndoială că va-nțelege.

Înaintea noastră ne aștepta necunoscutul, tot ceea ce nu știam, poate și mai adevărat pentru toți cei care-au plecat înaintea anilor `90.Ne așteptau toți acei necunoscuți pe care treabuia să-i întâlnești și să ți-i apropii, neamuri, și toate drumurile, străzile pe care niciodată nu merseși, ori cele pe care te temeai că niciodată nu vei ajunge să le știi, căci urmau o altă logică decât tot ce-ai cunoscut înainte… și toate miresmele, mirosurile noi, mâncări și gusturi ce credeai că niciodată nu-ţi vor place.

Și limba, această cheie cu puterea de a-ți deschide o lume nouă, sau  de-a te menține izolat, prizonier al minții tale, părea să fie-nțepenită în încuietoarea ei de-a binelea, interzicându-ți calea către inima culturii noi. De câte ori ai simțit că inima din tine a murit, că a rămas moartă pentu tot ce-ai lasat în urma, dar nici nu e destul de vie pentru tot ce ar urma să-ți însușești.

Era un timp în care noul tău Eu se pregătea încet să se renască în cel care ești acum. Și-ai început să-nveți primele cuvinte odată cu vorbele copilașilor tăi, și-ai început a învăța străzile și orașul  urmând necesitățile copiilor care creșteau, cu drumurile spre antrenamente, la fotbal sau balet, odată cu drumul către școala cea nouă, ori mai facând cumpărături, ori vizitând, descoperind.

Și-apoi într-o buna zi, cam pe când copiii tăi, aproape adulți, nu mai aveau nevoie să-i mai duci tu, pentru că tinerețea lor îi trimitea ea însăși către propriile lor descoperiri, cam pe-atunci ți-ai deschis ochii și te-ai gândit: “nu, eu n-am murit, nici nu eram pe moarte; eram doar pe o lungă cale de transformare, spre a renaște în persoana care-am devenit acum.”

Și-atunci, de-odată, cei 1631 de kilometri în zbor drept (sau cu Tarom-ul, dacă vrei) între București și Beirut  nu mai sunt linia despărțitoare între un tărâm și-un altul, și-atunci te trezești că acolo, acasă, taboule și falafel au devenit la mare modă și pentru prietenii pe care i-ai lăsat în urmă, să fie cam treizeci de ani de-atunci, și, într-o bună zi, numai ce-i vezi pe Nenea Ion si Tanti Geta că se răsfață cu o narghilea la Fenicia pe terasă, chiar in orașul tău natal.

Și dacă lumea ta nu s-a schimbat destul cu toate astea, când te mai duci să vezi din nou megaliții de la Baalbek realizezi că nici chiar ei nu te mai lasă cu gura căscată și cu respirația tăiată ca atunci când i-ai văzut pentru prima oară; iar stânca de la Rauche ţi-a devenit la fel de neînsemnată, cum poate-ar fi Babele pentru locuitorii din Brașov. Și dac-ai plecat sa faci la “alor tăi” o vizită în Sud, poate a-i devenit de tot uituc la faptul că poate calci chiar pe urmele lui Isus, de pe vremea când se preumbla prin Galilea. Dar blasfemia cea mai mare e-atunci când te întreabă cineva cum îți plac mititeii fumegând, iar tu răspunzi cu mâna a lehamite: “Ihm, nu-s prea de lepădat, dar ce-ați zice când ați gusta și kafta noastră…”

Și-atunci chiar ești în încurcătură, pentru că-ncepi a-ți pune-acele întrebări existenţiale cum ar fi, de ce eu m-am născut acolo și-a trebuit să viu aici, și până la urmă, unde-i locul meu adevărat? La acest punct, ai cam devenit o himeră, nici leu, nici capră, un cetățean a două lumi, nici libanez de-a binelea, dar nici nu mai ești chiar român, te-ai transformat într-o ființă ciudată căruia îi plac deopotrivă și tradițiile românești și cele libaneze, muzica și mâncărurile, un oarecare ce-i încă român pentru libanezi, dar care trece ușor drept libanez în România.

Iar toate-acele patru ore sacrificate în traficul Beirutului săptămânal de-a lungul anilor,  când îți luai copiii la toate-acele activitați extrașcolare, interminabilele după-amiezi și seri trecute cu învățatul lecțiilor,  poveștile cu Păcală ce li le spuneai, și-acele cântece de Tudor Gheorghe pe care-i făceai să le asculte, și cărțile pe care le tot cumpărai, făcând în așa fel să le citească, muzeele în care-i trăgeai chiar în ziua când ajungeați în  București, chiar dacă lor, copiilor, le-ar fi plăcut mai mult să-și vadă prietenii din fața blocului părinților tăi, istoriile ce le spuneai vorbindu-le de Ștefan cel Mare și de Eminescu, tu, cu oarecare mândrie, ei plictisiți de moarte… nopțile nedormite înaintea testelor, emoțiile examenelor… toate astea, unde s-au dus?

Și-atunci, ți-arunci privirea înspre băieții și fetele-acestea minunate, și-ți spui cu voce joasa, cam ca toate-aceste mame, mândre de-a fi trăit prin toate astea: eh, toți copiii ăștia din mamă româncă și tată libanez nu-s chiar de lepădat. Ba chiar au un atu serios trăgându-se din ambele culturi. Pentru că și tu, chiar în felul tău mărunt și simplu, ai contribuit cu genele tale trace si dace, cu dragostea, timpul și oboseala ta, să dai lumii acești tineri frumoși, deștepți și buni, bine-crescuți, urmașii fenicienilor, pregătiți și competitivi deajuns cât să intre în cele mai bune universități ale lumii, preparându-se atât cât să dea ce au mai bun lumii întregi.

Poate chiar am murit puțin când am plecat cu treizeci de ani în urmă. Dar am renăscut, mai bogată cu o nouă și minunată familie, mai bogată cu o cultură veche și nobilă, una care-a dat lumii cuvântul “carte”**, care-a dat nume unui continent***… și-atâtea altele, pentru care-ar trebui cărți întregi doar să le menționezi.

*“Partir c’est mourir un peu”, Edmond Haraucourt

** “biblos” – papirus, scrol; Biblos figurează printre orașele care candideazăpentru distincția de cel mai vechi oras al lumii”, fiind atestat cu documente ca fiind locuit neîntrerupt de 7000 de ani

***Europa; istoria, sau mitul ce figurează pe moneda de 2 euro ne spune că Zeus, fiind îndrăgostit de fiica guvernatorului orașului fenician Tir, o răpește spre a o duce pe insula Cretei, unde, prin copiii lor, au pus bazele primei familii europene.

 

Roumanie-Maramureş-Baia Mare

NAYA NASR – membre de l’Association Roumanie Levant

 « Ce sont les racines qui définissent notre appartenance ou les ailes ont leurs mots à dire ? »        Matei Vișniec

Il suffit de taper la touche ” enter ” sur le clavier de l’ordinateur  pour être enchanté par les images des paysages splendides , des églises en bois dont la plupart font partie du patrimoine mondial, des plaines vertes avec des centaines de meules de foin, les plus parfaites du monde.  Pourtant, mes quelques lignes ne vont pas parler de ce paradis qu’est le Maramureş ni de sa culture rurale mais de son âme!

Les ROUMAINS, les HABITANTS, les PAYSANS

Ce fut un mois de février;  Un premier avion m’emporte vers Bucarest un second vers ma destination finale Baia Mare.

Baia mare est la capitale et la porte du Maramureş et fut autrefois une terre de mines.

A peine le pied en dehors de l’avion un froid glacial me réchauffe le cœur ; une chaleur me remplit le corps et le cœur et une première question : comment un air aussi froid peut être aussi chaleureux…

Un petit aéroport où on se sent attendu avec impatience ; peut- être c’est la cause…

Un sentiment de retour m’envahit et pour un moment je me demande si je rentre chez moi …un nouveau moi …

Un séjour pas trop long pendant lequel j’ai avancé vers le beau passé de cette partie du monde. Ici les gens sont simples mais leur simplicité est complexe.  Ici la politesse gouverne les actes de tous les jours et l’héritage national est vivant. Il suffit d’observer les gens. Ces paysans pour qui le passé malgré ses difficultés est si important qu’ il cohabite leur présent :

A Maramureş la tradition est une routine journalière.

Voir des paysans en habits traditionnel c ‘est fréquent ; manger des plats traditionnels c’est évident !    Ici le bois est omniprésent : des ustensiles de maison , des portes sculptées , des églises, des instruments de musiques, il est témoin de la virtuosité des paysans.   Ici les gens vivent en harmonie avec la nature et elle ne leur fait pas peur,elle les amusent.   Les forêts sont les berceaux des plus belles légendes et les longues journées de travails  sont ornées  des plus belles fêtes. Ici chaque jour on célèbre quelque un ou quelque chose, comme pour mettre fin à une longue journée de travail en JOIE …

Ici se trouve l’unique cimetière Joyeux du monde à Sǎpânța…même la vie se termine en JOIE…   Voilà un premier voyage ou plutôt un retour vers un nouveau passé. Un regard diffèrent, une vision positive, une nouvelle façon de vivre la vie et la mort.

MERCI à tous les habitants de cette campagne culturelle à tous les Roumains et surtout la famille Atzberger  qui fut mon premier guide.

GRẦCE Ằ VOUS JE NE CESSE DE RETOURNER…

PATCHWORK: COULEUR ET POÉSIE

Créatrice de tableaux patchwork , figure reconnue sur la scène d’art textile Mme Smaranda Bourgery se présente à nos lecteurs.

 Smaranda BOURGERY – Artiste textile & auteur

Une passionnée de tissus, art textile et patchwork, depuis plus de 32 ans

Le patchwork a été, et est encore, dans sa vie, le puzzle qui lui a permis de s’intégrer en France, où elle vit depuis plus de 37 ans. Elle a commencé rapidement par donner des cours, des conférences, organiser des expositions avec ses élèves, notamment en septembre 1993, celle des « CHARM QUILTS » qui lui a ouvert des portes, grâce au catalogue édité pour l’occasion, vers le Japon (exposition itinérante de deux ans + catalogue en anglais et japonais) et ses deux premiers livres sur ce vaste sujet, aux éditions de l’inédite. Ont suivi, au retour du Japon, deux numéros spéciaux de MAGIC PATCH, sur le SASHIKO japonais, aux éditions de saxe, et entre temps des livres sur «l’art d’utiliser les restes», le TANGRAM (jeu chinois qu’elle a adapté au patchwork) et, pour faire connaître aux françaises le fameux « macramé roumain », un livre de crochet, avec 28 lacets roumains « Bijoux et décoration au crochet ».

Le « GUIDE VISUEL DE L’ART TEXTILE » paru en novembre 2017, a couronné 30 ans de patchwork et arts textiles, avec des tutoriels et techniques, sur 180 pages et plus de 900 photos !   Elle a publié des créations et a eu des articles dans des revues et livres, en France, Italie, Espagne, Autriche, Hongrie, Grande Bretagne, Japon, USA, etc.

Elle aime beaucoup dessiner à « main levée », surtout des « zentangles et zendalas », dessins zen, qu’elle a publié aux éditions de saxe. Elle fait aussi ses maquettes en dessin taille réelle et utilise également l’ordinateur et des logiciels de dessin et de photo. Smaranda est aussi une grande « surfeuse » sur la toile et la vague du fil : internet lui permet de rencontrer des créatrices du monde entier, de se tenir au courant des expositions et festivals, d’acheter ses fournitures.

Son inspiration vient  du folklore roumain par l’utilisation des broderies et tissages de son pays d’origine.  Par ce biais elle a rendu hommage à la grande artiste textile roumaine, Lena Constante, artiste qu’elle a eu la chance de connaître lors d’un rendez-vous très émouvant, trois ans avant sa disparition.

Beaucoup de ses créations sont des hommages à des peintres ou sculpteurs, comme Matisse, Vasarely, Mondrian, Sisley, Brancusi, Van Gogh, Monet, Klimt, Fernand Léger, Fra Angelico, Botticelli, etc…   Plus de 200 expositions collectives en France et un peu partout dans le monde et une quinzaine d’expositions personnelles, lui ont permis de voyager ou de faire voyager ses quilts.

Elle a créé dans sa maison, un ancien presbytère restauré, son atelier et l’Association Beauce-Arts Textiles, pour promouvoir l’art textile et le patchwork. La prochaine exposition de ses élèves, aura lieu les 23 & 24 Juin 2018 sur le thème « Teintures et Textures ».