A BUBBLE IN 4 QUARTERS

Lect. Ioana Crețu

“Grigore T. Popa” University of Medicine and Pharmacy Iași, Romania

 Almost 40 years ago, a university teacher with his head in the clouds and one with her feet on the ground gave birth to me, a university teacher with my head in the clouds and my feet on ground. I teach English to medical students in Iași, in NE Romania, just a few km away from the EU border. After my first, academic attempt at writing this left me unimpressed, I decided to just tell you about my bubble.

Mine comes in quarters, actually. The first ¼ was a childhood spent in early but genuine adulation of Ceaușescu. I was at the dentist when communism ended and I spent the next ¼ in adulation of the west. I followed that with ¼ restless exploration in all outward directions. The ¼ I am in now is rather pointing inwards. None of the previous 1/4s resemble each other but all are so… Romanian.  Who knew that I would be…

…wrapped up in the latest waterproof windstopper on top of the lightest breatheable fleece, on top of the warmest merino(-wool-is-back-and-soft-on-the-)skin layer  that are actually my fit and not second-hand male XXLs like back in the ‘90s

…falling in and then out of love with photographing the sights, the friends, the adventures, as I become saturated / “săturată” with image ubiquity and heavy DSLRs

…YouTube gardening heirloom tomatoes next to rare chillies next to exotic herbs next to historical roses bought online from all over the world

…working in a building which, instead of collapsing, now has a glass elevator and smartboards and an English lawn

…loving my job and my students at a time when students’ respect for educators and educators’ respect for students are both taking a hit (but I don’t know, I wouldn’t know)

…settling into my bubble that is my own sense of identity and place only 5 km away from my home town, in a house of my own design – a city girl with dirty nails.

To be continued.

 

Advertisements

Darul vindecării

ANA ARMANU – psiholog

Tu crezi în vindecare?  În puterea unui corp de a se regenera? În capacitatea oamenilor de a transforma o relație deteriorată într-una hrănitoare pentru fiecare? Crezi că oamenii pot lua viața de la capăt? Felul tău de a trăi permite concretizarea acestei posibilități în viața ta? Într-o lume care a dezvoltat o adevărată industrie pornind de la patologizarea vieții, eu sunt cu cei care cred mai mult în vindecare decât în boală. Să crezi cu tărie în gândul că sămânța binelui înflorește într-un sol bine pregătit, ori uneori la întâmplare, iată un fel de a fi naiv și curajos deopotrivă. Fascinația mea pentru actul vindecării este susținută de diversitatea acestui proces și de suma întâlnirilor avute cu oameni care și-au propus să trăiască această stare.

În rolul de psihoterapeut am descoperit că ipostaza de om vindecat este una la care oamenii se raportează diferit. Pentru unii dintre noi, vindecarea poate fi înspăimântătoare. După ce ai trăit o vreme sau chiar o bună parte din viață în rolul omului slăbit, al celui neputincios, ideea că este posibilă trecerea către validitate , încântă și descurajează.

Dacă e să vorbim cinstit, starea de boală este esențială pentru definirea vindecării. Este fascinant cum fiecare dintre noi simte, măcar o  dată în viață, dorința de a se ridica dintr-o durere somatică sau sufletească. Sub umbrela protectoare a relației terapeutice, am observat că oamenii simt o ezitare clară în clipa în care află o soluție care le poate dezintegra durerile. În fața ”pastilei fermecate”, în fața ”leacului tuturor leacurilor”, păstrăm un moment de tăcere în care se caută răspunsuri pentru întrebări precum:

”Eu chiar vreau să mă vindec? Ce înseamnă asta de fapt? ”

”Și după ce mă împac cu trecutul meu dureros, ce fac? Ce rămâne? Eu cine sunt? Ei, cei care m-au rănit, cu ei cum rămâne?”

Crezul meu este că rolul psihoterapeutului este mai ales confirmarea realității în care vindecarea este posibilă:  ”Da, poți. ”, ”Da, ai voie!”, ” Da, ești în siguranță să privești în tine însuți.”, ”Da, ești important și iubit!”.  Ce gură de aer proaspăt în aceste simple cuvinte. Și cât curaj să le spui în fața unui om furios și în fața unui om deznădăjduit.

Preocuparea omului pentru vindecare nu s-a născut odată cu mine. Ea durează de secole și continuă să fascineze, să provoace și să uimească. Ai văzut vreodată un om care a trecut printr-o mare durere? E schimbat. Indiferent dacă în bine sau în opusul binelui, acesta este iremediabil schimbat.

Dacă cineva m-ar întreba într-o zi ”Ce este vindecarea?”, i-aș răspunde simplu – ”O șansă.”

”Și boala? ”

”Tot o șansă.”

Pentru majoritatea oamenilor, suferința emoțională este o punte către o parte mai puternică și mai umană, pe care nu erau conștienți că o au. Până la urmă, a te ridica dintr-o boală este și o formă de a-i mulțumi vieții pentru minunile sale, de a-ți iubi familia și prietenii, de a munci, de a greși și de a fi cu totul și cu totul om. Viața și oamenii m-au învățat că sănătatea nu înseamnă neapărat absența bolii. Că vindecarea se face prin oameni și că e bine să rămâi curios și atent, pentru că nu știi cine se poate simți inspirat ascultându-ți povestea.  Dar oare numai oamenii se pot îmbolnăvi? Dacă boala ta din prezent ar fi o relație, care ar fi?

Disponibilitatea  de a fi vindecat înseamnă renunțarea la atașamente. Renunțarea, cu bună știință la nevoia de a fi răzbunat, la statutul de copil manifestat la vârsta maturității.  Trebuie să mai știi că vindecarea te va lăsa uneori pustiit, cu stare de dor, cu dorința de a te întoarce la disfuncție pentru că nu cunoști deocamdată decât acest fel de a te simți important.  În final, imaginează-ți capacitatea de vindecare ca pe o pereche zdravănă  de aripi.   Aceste aripi nefolosite atârnă greu atunci când deja te îngenunchează o boală.  Tot ele te vor duce în locuri nemaivăzute, te vor ajuta să împrăștii lumină și să le arăți și altora asemenea ție, că vindecarea este posibilă într-o infinitate de forme.

Oriunde te vor duce pașii, fii curajos și cinstește fiecare clipă. Amintește-ți că da, vindecarea se face prin oameni și că într-o viață, soarele răsare de mai multe ori.

 

CIOCOLATĂ, MEDICINĂ ŞI VIAŢĂ

Lecturer, MD, PhD Irena Cristina GRIEROSU

Faculatea de Medicină UMF „Grigore T. Popa” Iaşi, ROMÂNIA

A început cursul de Biofizică pentru studenţii de anul I, ai Facultăţii de Medicină. De ce biofizică? Aceeaşi întrebare an după an. Ce-mi trebuie mie biofizică dacă eu voi fi doctor cardiolog, neurochirurg, oftalmolog etc. O întrebare la care am învăţat să răspund alături de studenţii mei şi împreună cu ei. Pentru că medicina este logică, pentru că fizica face parte din viaţa noastră de zi cu zi, pentru că toate aparatele şi testele diagnostice au la bază principii biofizice … Par destul de convinşi.

În plus, încerc să la aduc şi alte argumente, cursul care tocmai va urma va fi despre principiile biofizicii aplicate în lumea vie. Formule, ecuaţii … încep din nou să-i pierd. Continui cu entropia … noi, oamenii, după cum spunea Erwin Shrödinger, suntem „o insulă de antientropie într-un univers entropic”. Deja studenţii mei în amfiteatru sunt împărţiţi în două tabere … unii se întreabă în sinea lor dacă aşa vor fi toate cursurile, în timp ce a doua jumătate pare deja resemnată. Continui … fizicianului de origine austriacă i s-a decernat Premiul Nobel în Fizică în 1933, şi a scris o carte întitulată „What is Life? A Physical Aspect of the Living Cell”. Viaţa … ce este viaţa? Şi atunci îmi vine o idee. Scoateţi o foaie de hârtie … murmure înfundate … scrieţi-vă numele în clar … mici proteste în rândurile din spate pe care mă fac că nu le aud şi nici nu le văd … puneţi data de azi şi răspundeţi la întrebarea: „Ce este viaţa?”.

O mirare întinsă cât un amfiteatru: Ce să scriem? Scrieţi ce înseamnă viaţa pentru voi şi nu ce credeţi că vreau eu să aud; scrieţi ce este viaţa pentru voi, studenţi la medicină în primul an, viitori medici cardiologi, chirurgi etc. Şi încep să scrie … şi să scrie … dintr-o dată captivaţi de subiect. Mă simt frustrată, profund frustrată. Eu n-aş şti ce să răspund; şi ei scriu în continuare …

Pun aceeaşi întrebare şi la seria de limba franceză., tot anul I Scenariul se repetă, la indigo.

Seara, am în faţă 180 de răspunsuri: de la studenţi români, studenţi din Franţa, Maroc, Tunisia, Albania, Grecia, Guadalupe, Nigeria, Elveţia, Germania etc. Destinul i-a adus împreună să înveţe medicină … şi acum împreună să răspundă la întrebarea: Ce este viaţa? Citesc răspunsurile; le mai citesc odată. Le pun pe categorii. La mai citesc odată. E trecut de miezul nopţii dar n-are nicio importanţă. Îmi dau seama de ce au ales acest drum în viaţă. Jumătate dintre ei au răspuns că viaţa este „un dar”, „un miracol”. Tineri studenţi la medicină creativi, responsabili şi entuziaşti: „viaţa e un ghem de aţă”, „o cutie de bomboane de ciocolată”, „un joc video cu mai multe niveluri”, „un moment din călătoria fiecăruia”, „un haos de alegeri”, „începutul sfârşitului”.

O întrebare la care nu există răspunsul ideal. Viaţa este „o oportunitate”, „o alegere”, „o încercare”, „o aventură”, „o întâmplare”, „energie pură”, „iubire pură”, „mister” şi multe altele. Ar putea răspunde mai bine la o astfel de întrebare alţii decât cei care visează să devină medici?

An de an, şi iată că anul acesta se împlinesc 20 de ani, învăţ alături de studenţii mei din anul I despre biofizică, determinare, vise şi ce este viaţa.

 

A Călători – Identitate culturală, nașterea noului tău Eu

“Partir, c’est mourir un peu.” – Edmont Haraucourt

Cei ce n-au călătorit niciodată (mai există oare cineva?) ar putea sa nu-nțeleagă vorbele poetului când spune că ”a pleca înseamnă a muri un pic”. Sau poate daca nu ”mor” chiar ei, ar putea să o simtă când le pleacă cineva departe, când acel cineva se stabilește acolo: atunci plecarea e o “moarte” mai profundă.

Când, cam cu treizeci de ani în urmă am plecat de acasă, urmându-ne iubirea, toate am murit un pic. În urmă ramânea tot ce cunoscusem până atunci, casele, părinții, prietenii, strada copilăriei, copacii, bucatele cu care-am crescut și aromele lor, muzica și cântecele noastre. Acolo-n urmă, când te adresai cuiva, era de la sine-nțeles, fară-ndoială că va-nțelege.

Înaintea noastră ne aștepta necunoscutul, tot ceea ce nu știam, poate și mai adevărat pentru toți cei care-au plecat înaintea anilor `90.Ne așteptau toți acei necunoscuți pe care treabuia să-i întâlnești și să ți-i apropii, neamuri, și toate drumurile, străzile pe care niciodată nu merseși, ori cele pe care te temeai că niciodată nu vei ajunge să le știi, căci urmau o altă logică decât tot ce-ai cunoscut înainte… și toate miresmele, mirosurile noi, mâncări și gusturi ce credeai că niciodată nu-ţi vor place.

Și limba, această cheie cu puterea de a-ți deschide o lume nouă, sau  de-a te menține izolat, prizonier al minții tale, părea să fie-nțepenită în încuietoarea ei de-a binelea, interzicându-ți calea către inima culturii noi. De câte ori ai simțit că inima din tine a murit, că a rămas moartă pentu tot ce-ai lasat în urma, dar nici nu e destul de vie pentru tot ce ar urma să-ți însușești.

Era un timp în care noul tău Eu se pregătea încet să se renască în cel care ești acum. Și-ai început să-nveți primele cuvinte odată cu vorbele copilașilor tăi, și-ai început a învăța străzile și orașul  urmând necesitățile copiilor care creșteau, cu drumurile spre antrenamente, la fotbal sau balet, odată cu drumul către școala cea nouă, ori mai facând cumpărături, ori vizitând, descoperind.

Și-apoi într-o buna zi, cam pe când copiii tăi, aproape adulți, nu mai aveau nevoie să-i mai duci tu, pentru că tinerețea lor îi trimitea ea însăși către propriile lor descoperiri, cam pe-atunci ți-ai deschis ochii și te-ai gândit: “nu, eu n-am murit, nici nu eram pe moarte; eram doar pe o lungă cale de transformare, spre a renaște în persoana care-am devenit acum.”

Și-atunci, de-odată, cei 1631 de kilometri în zbor drept (sau cu Tarom-ul, dacă vrei) între București și Beirut  nu mai sunt linia despărțitoare între un tărâm și-un altul, și-atunci te trezești că acolo, acasă, taboule și falafel au devenit la mare modă și pentru prietenii pe care i-ai lăsat în urmă, să fie cam treizeci de ani de-atunci, și, într-o bună zi, numai ce-i vezi pe Nenea Ion si Tanti Geta că se răsfață cu o narghilea la Fenicia pe terasă, chiar in orașul tău natal.

Și dacă lumea ta nu s-a schimbat destul cu toate astea, când te mai duci să vezi din nou megaliții de la Baalbek realizezi că nici chiar ei nu te mai lasă cu gura căscată și cu respirația tăiată ca atunci când i-ai văzut pentru prima oară; iar stânca de la Rauche ţi-a devenit la fel de neînsemnată, cum poate-ar fi Babele pentru locuitorii din Brașov. Și dac-ai plecat sa faci la “alor tăi” o vizită în Sud, poate a-i devenit de tot uituc la faptul că poate calci chiar pe urmele lui Isus, de pe vremea când se preumbla prin Galilea. Dar blasfemia cea mai mare e-atunci când te întreabă cineva cum îți plac mititeii fumegând, iar tu răspunzi cu mâna a lehamite: “Ihm, nu-s prea de lepădat, dar ce-ați zice când ați gusta și kafta noastră…”

Și-atunci chiar ești în încurcătură, pentru că-ncepi a-ți pune-acele întrebări existenţiale cum ar fi, de ce eu m-am născut acolo și-a trebuit să viu aici, și până la urmă, unde-i locul meu adevărat? La acest punct, ai cam devenit o himeră, nici leu, nici capră, un cetățean a două lumi, nici libanez de-a binelea, dar nici nu mai ești chiar român, te-ai transformat într-o ființă ciudată căruia îi plac deopotrivă și tradițiile românești și cele libaneze, muzica și mâncărurile, un oarecare ce-i încă român pentru libanezi, dar care trece ușor drept libanez în România.

Iar toate-acele patru ore sacrificate în traficul Beirutului săptămânal de-a lungul anilor,  când îți luai copiii la toate-acele activitați extrașcolare, interminabilele după-amiezi și seri trecute cu învățatul lecțiilor,  poveștile cu Păcală ce li le spuneai, și-acele cântece de Tudor Gheorghe pe care-i făceai să le asculte, și cărțile pe care le tot cumpărai, făcând în așa fel să le citească, muzeele în care-i trăgeai chiar în ziua când ajungeați în  București, chiar dacă lor, copiilor, le-ar fi plăcut mai mult să-și vadă prietenii din fața blocului părinților tăi, istoriile ce le spuneai vorbindu-le de Ștefan cel Mare și de Eminescu, tu, cu oarecare mândrie, ei plictisiți de moarte… nopțile nedormite înaintea testelor, emoțiile examenelor… toate astea, unde s-au dus?

Și-atunci, ți-arunci privirea înspre băieții și fetele-acestea minunate, și-ți spui cu voce joasa, cam ca toate-aceste mame, mândre de-a fi trăit prin toate astea: eh, toți copiii ăștia din mamă româncă și tată libanez nu-s chiar de lepădat. Ba chiar au un atu serios trăgându-se din ambele culturi. Pentru că și tu, chiar în felul tău mărunt și simplu, ai contribuit cu genele tale trace si dace, cu dragostea, timpul și oboseala ta, să dai lumii acești tineri frumoși, deștepți și buni, bine-crescuți, urmașii fenicienilor, pregătiți și competitivi deajuns cât să intre în cele mai bune universități ale lumii, preparându-se atât cât să dea ce au mai bun lumii întregi.

Poate chiar am murit puțin când am plecat cu treizeci de ani în urmă. Dar am renăscut, mai bogată cu o nouă și minunată familie, mai bogată cu o cultură veche și nobilă, una care-a dat lumii cuvântul “carte”**, care-a dat nume unui continent***… și-atâtea altele, pentru care-ar trebui cărți întregi doar să le menționezi.

*“Partir c’est mourir un peu”, Edmond Haraucourt

** “biblos” – papirus, scrol; Biblos figurează printre orașele care candideazăpentru distincția de cel mai vechi oras al lumii”, fiind atestat cu documente ca fiind locuit neîntrerupt de 7000 de ani

***Europa; istoria, sau mitul ce figurează pe moneda de 2 euro ne spune că Zeus, fiind îndrăgostit de fiica guvernatorului orașului fenician Tir, o răpește spre a o duce pe insula Cretei, unde, prin copiii lor, au pus bazele primei familii europene.

 

Liceul AMLIEH – educație și interculturalitate

Lăcaş de cultură şi educaţie, Asociatia AMLIEH din Beirut şi-a deschis porţile în anul 1923 fiind una dintre școlile cu tradiție din Liban. De-a lungul a nouǎ decenii a reuşit să formeze unii dintre cei mai buni oameni ai societăţii libaneze: profesori, oameni de cultură și științǎ, medici și politicieni renumiți.

La conducerea acestei Asociații, care include patru școli, se afla ES Domnul Mohamed Youssef  Baydoun, om politic și de culturǎ, fost ministru al educației și ȋnvǎțǎmȃntului  superior  și ministru al culturii ȋn Liban.

Un om pentru care cultura este o lume fără frontiere, iar educaţia reprezintǎ deschiderea către valori multiple.

Autor a numeroase eseuri de sintezǎ politicǎ și istoricǎ, iubitor de artǎ și muzicǎ, Mohamed Youssef  Baydoun este cel care a pus bazele organismului artistic de elitǎ care a devenit Orchestra Filarmonicǎ Nationalǎ Libanezǎ, ȋn cadrul cǎreia activează treizeci de români, fiind cel mai mare grup de muzicieni români dintr-o orchestră străină.

Adept al interculturalităţii și plurilingvismului, a inițiat ȋn școalǎ proiectul « Le Monde »,care este o invitație la cunoaşterea lumii și diversitatea culturilor.

Interculturalitatea este termenul ce denumește contactul dintre culturi, existența unui dialog ȋntre acestea, interacțiunea și influența pe care o primesc reciproc, respectul diferenţelor.

Cunoașterea lumii nu se poate face decȃt prin intermediul limbii. Limba este atât un instrument cu utilitate practică în relaţii de diverse naturi, cât şi un vector al specificităţii definitorii a unei culturi și constituie accesul privilegiat la orice culturǎ. Prin învățarea limbilor străine se formează competența de actiune interculturală.

Limba romȃnǎ ȋn Liban o experiențǎ ineditǎ la Liceul AMLIEH- Beirut

Grație demersurilor fǎcute de Ambasada Romȃniei ȋn Liban și colaborǎrii cu ICR București, Libanul este singura ţară din Orientul Mijlociu în care limba română este curs opţional în liceul AMLIEH din Beirut.                                                                                                                         Ȋn anul 2012 au debutat primele cursuri de limba romȃnǎ la liceul Amlieh.

Coordinatorul acestui program este dna.Ana Borca, profesor coordinator ȋn cadrul departamentului de limba romȃnǎ la ICR București.

Prin obiectivele și metodologia sa acest curs se ȋnscrie ȋn Cadrul European Comun de Referință pentru Limbi: Învățare, Predare:( comprehensiune scrisă / comprehensiune orală;  expresie scrisă / expresie orală), activitate care vizează căpătarea unei duble competenţe: comunicativă şi culturală.

A ȋnvața limba romȃnǎ ȋnseamnǎ a descoperi toate aspectele culturii romȃnești, de aceea propunem un curs de culturǎ și civilizație romȃneascǎ ȋn fiecare trimestru.

Modulul « Descoperim Romȃnia » cuprinde geografie, istorie, obiceiuri și tradiții pentru a ȋnțelege cȃt mai bine diversitatea și bogǎția culturii romȃnești.

Copiii liceului AMLIEH au vizitat virtual regiuni romȃnești ȋncarcate de istorie și tradiții, apoi au desenat  ia romȃneascǎ, coloana infinitului și sfinxul din Bucegi alǎturi de cedrul libanez și coloanele de la Baalbek, simbolizȃnd astfel, dragostea, puritatea, bunǎtatea, bucuria, respectul reciproc, toleranța, pacea și prietenia ȋntre cele douǎ țǎri.

Copiii liceului Amlieh au ȋmbrǎcat costumul popular romȃnesc, au prezentat Romȃnia ȋn cadrul manifestǎrilor organizate de EUNIC ȋn Liban cu ocazia Zilei Limbilor Europene, au ȋnvǎțat versuri de Mihai Eminescu, au prezentat legendele și poveștile romȃnești ȋn cadrul concursurilor organizate cu ocazia Zilelor Francofoniei, iar cei mari au prezentat piese de teatru de Matei Vișniec și Eugen Ionescu.

Șase dintre cei mai buni elevi au participat la un program educațional, turistic și cultural ȋn Romȃnia, ȋn perioada 27mai-3iunie 2014, s-au ȋntȃlnit cu personalitǎți romȃnești la Institutul Cultural Romȃn, la Ministerul Afacerilor Externe și Televiziunea Romȃnǎ, au vizitat Castelul Bran și Castelul Peleș, au petrecut clipe de neuitat la Mamaia. Profund impresionați, fermecați de peisaje, de patrimoniul cultural și istoric al Romȃniei, de ospitalitatea romȃneascǎ, ei s-au ȋntors dornici sǎ ȋnvețe ȋn continuare limba romȃnǎ.

Liceul AMLIEH promoveazǎ deschiderea interculturalǎ, respectul pentru adevăratele valori ale vieţii şi încurajează elevul în formarea sa ca om.

Cursurile de limbǎ romȃnǎ și activitǎțile organizate ȋn acest liceu libanez, au o notǎ specificǎ de dinamism creativ care răspunde cerinţelor de educaţie ale societăţii contemporane și sensibilizeazǎ elevii la respectarea diversităţii, toleranţă şi solidaritate, precum şi deschiderea interesului spre alte culturi.

O universitate medicala romaneasca  in fata provocarilor contemporane:     diversitate si multiculturalism

 

Prof. dr. Vasile Astărăstoae

Universitatea de Medicină și Farmacie “Grigore T. Popa” din Iași

 

Specificitatea epocii contemporane constă în globalizarea întregii activități. Acest specific contestat de unii, fetișizat de alții, implică, dincolo de activități economice, o abordare și în domeniul cultural, social, educațional. Această abordare trebuie să țină cont însă de specificul fiecărei entități în parte, dar mai ales de respectul diversității. Globalizarea trebuie realizată pe principiul complementarității și subsidiarității și nu pe principiul uniformizării. Marile eșecuri în acest domeniu au fost determinate de faptul că nu s-a ținut cont de idei si principii și totul a fost transferat în domeniul strict economic, pragmatic și utilitarist. Această cale greșită a derivat în principal din lipsa de interes și din necunoașterea specificităților culturale și spirituale din diferite zone. În medicină, globalizarea este doar un cuvânt deoarece ea a devenit universală prin principiile etice și deontologice, care au uniformizat-o, respectând însă valorile fiecăruia în parte. De aceea în Medicină adevărata globalizare se poate realiza fără convulsiile din alte domenii. Medicina se bazează pe un trinom: să știi, să faci, să fii. În învățământul medical el poate fi transferat într-un concept, cel al toleranței și al diversității. Învățământul medical se fundamentează pe: tradiție, modernitate și spiritualitate. Toate elementele sunt la fel de importante. Este ca un trepied căruia dacă îi lipsește un picior, își pierde stabilitatea și devine inutil. Iată de ce specificitatea fiecărei Universități de Medicină derivă mai ales din spiritualitate. Dacă tradiția și modernitatea sunt cel mai ușor de promovat, în ceea ce privește spiritualitatea trebuie să existe o anumită abordare și strategie care diferențiază o facultate de medicină de alta. Nu pot să mă pronunț cât timp nu am făcut o analiză științifică asupra întregului învățământ medical din România. Pot însă să-mi expun câteva idei legate de Universitatea de Medicină și Farmacie Grigore T. Popa din Iași, România.

UMF Grigore T. Popa este singura universitate medicală din regiunea Nord-Est a României, situată în orașul Iași, una dintre cele mai mari localități din România. Legal ea este menționată în decretul de înființare al primei universități din România, dat de primul domnitor după Unirea Principatelor Române, Alexandru Ioan Cuza, în anul 1860. În fapt, Facultatea de Medicină a început să funcționeze din 1879 în cadrul Universității din Iași. În 1935, a apărut Facultatea de Farmacie, iar în 1948 a fost înființat Institutul de Medicină și Farmacie din Iași. Ulterior, în 1968 a fost înființată ca entitate separată și Facultatea de Medicină Dentară (până atunci era o linie de studiu din cadrul Facultății de Medicină), iar din 1994 există și Facultatea de Bioinginerie.

În 1991, IMF Iași se transformă în Universitatea de Medicină și Farmacie Grigore T. Popa, Iași, numită după unul dintre cei mai reprezentativi profesori de anatomie comparată, Grigore T. Popa, care a fost un om de cultură și de atitudine civică.

În 2008, față de provocările puse în fața învățământului medical, Universitatea și-a definit o strategie. Această strategie se referea la viziunea, misiunea și rolul Universității.

Viziunea UMF Iași se dezvoltă prin amestecul dintre tradiția sa îndelungată de cercetare și educație în medicină și științele vieții, cu oportunitățile și provocările lumii moderne. Aceasta este o instituție în creștere pe plan internațional, dezvoltată durabil financiar și gata să profite de noile oportunități, care apar în mod constant.

Rolul Universității nu se limitează la promovarea valorilor sale la nivel național, ci, așa cum tradiția sa de 138 de ani de experiență o cer, trebuie să fie o universitate implicată activ în procesul de consolidare a spiritualității.

Misiunea Universității este de a fi recunoscută ca un lider în domeniul cercetării și excelenței în educație, dedicat cu impact pozitiv în viața studenților, absolvenților și a personalului, precum și a comunităților locale, naționale și internaționale. Misiunea UMF este de a oferi studenților un program academic riguros și competitiv pentru dezvoltarea lor ca medici cu un nivel ridicat de competențe profesionale, capabili să exercite profesia lor la standardele internaționale. În afară de rolul său pedagogic, Universitatea promovează valorile culturale și spirituale naționale, ca o parte importantă a comunității.

Activitățile Universității de cercetare vor avea loc în cadrul structurilor de cercetare la nivel național acreditate, cuprinzând două platforme de cercetare, 11 centre de cercetare și laboratoare. Mândria Universității este CEMEX – Centrul Avansat de Cercetare-Dezvoltare în Medicină Experimentală. Dacă ar fi sa fac o paralelă, CEMEX-ul este echivalentul laserului de la Măgurele, cu atât mai mult cu cât în Europa nu există decât 4 centre similare. Doresc ca «nava amiral» numită CEMEX să obțină numai victorii și să contribuie consistent la afirmarea Universității ca actor principal în efortul național și european de cercetare în domeniul medical. În acest moment există instrumentul, el trebuie folosit prin oamenii care vor lucra acolo pentru că altfel nu își va dovedi utilitatea. Ce este însă particular pentru Universitatea noastră o constituie însă succesul în atragerea de studenților internaționali vorbitori de limba engleză și franceză. Dacă numărul de studenți înscriși la studii de licență, master, doctorat și studii de rezidențiat este de peste 12000, la studiile de licență, dintre cei 6500 de studenți, aproximativ 3000 sunt studenți străini din peste 70 de țări din întreaga lume, ceea ce face ca Universitatea de Medicină din Iași să fie cea mai cosmopolită din Estul Europei și să fie în top 500 The Times Higher Education World University Rankings în domeniul recunoașterii internaționale.

Cum a fost posibil acest lucru?

În primul rând, în cadrul Universității a existat o politică coerentă bazată pe toleranță prin cunoaștere. În general, se știe că stările conflictuale între culturi, etnii, religii derivă din necunoaștere reciprocă și din frica care derivă din acestă necunoaștere. Politica universității a fost de a dezvolta proiecte prin care fiecare să aibă cunoștințe minimale despre limba, cultura, tradițiile și mediul social din care provin diferite grupuri de studenți. Au fost încurajate activitățile prin care se stimula dorința de cunoaștere în acest domeniu.Drapelele tuturor tarilor din care provin studentii flutura permanent in universitate. De la întâlniri în care studenți din diferite țări își prezentau țara din care provin, inclusiv cu tradiții gastronimice, până la înființarea Centrului de Limbi Moderne și de Integrare culturală “Grigore T. Popa”. Astfel, Iașul are un palat istoric renovat, iar Universitatea un loc de unde retransmite mesajul umanist de toleranță și împlinire prin cultură și educație. Centrul are și un muzeu în care piesa centrală este tratatul de anatomie a lui Godefridi Bidloo din 1685. Investiția a fost susținută integral de către Universitatea de Medicină și Farmacie ”Grigore T. Popa” Iași. În al doilea rând, prin a sublinia în principal lucrurile care unesc și prin care se dorește a se ajunge la consens și diminuarea stărilor conflictuale. Au fost încurajate dezvoltarea de societăți studențești de către cei care vin din afara României. S-a insistat pe faptul că principiile medicinei sunt cele umaniste care nu diferențiază persoanele în funcție de sex, rasă, religie, vârstă. Universitatea a fost prima universitate de medicină din România și printre primele din Estul Europei care a introdus în curriculum studiul Bioeticii. Ne putem mândri că în decurs de 11 ani, în cadrul universității nu a existat niciun conflict determinat de rasă, religie sau opțiuni politice. Studenții noștri învață că mesajele profesiei medicale sunt deasupra unor astfel de conflicte. Înțelegem că îmbunătățirea educației studenților se poate face doar prin dezvoltarea competențelor interculturale. La UMF Grigore T. Popa studenții pot studia Medicina în limba română, engleză sau franceză.In acest mod Universitatea devine un sanctuar in care este interzisa discriminarea si violenta,un sanctuar al pacii , intelegerii si colaborarii.

O asemenea politică instituțională, bazată pe recunoașterea rolului diversității culturale în educație a avut drept urmare reputație internațională, prestigiul și poziționarea în diferite clasamente naționale și internaționale: suntem în grupul de 12 universități de predare și de cercetare avansată din România și din ce în ce mai recunoscuți ca un lideri regionali. Astfel,  Universitatea a obținut acreditarea și evaluarea și de la CIDMEF și CID-CDF, organisme internaționale, care evaluează direcțiile de studiu francofone. Dar poate cea mai consistentă este evaluarea făcută de una dintre cele mai prestigioase instituții mondiale de evaluare a universităților, și anume EUA. The European University Association este organizația reprezentativă a universităților și a rectorilor din 47 de țări europene. Prin organismul său, IEP, a evaluat universități din 42 țări. Acesta a efectuat două evaluări ale Universității de Medicină și Farmacie ”Grigore T. Popa” Iași, și anume una în 2012 pentru perioada 2008 – 2012, și alta în 2016 pentru perioada 2012 – 2015.

În concluzie, trebuie să dezvoltăm un climat tolerant și multicultural. Trebuie să înțelegem că acceptarea diversității derivă în primul rând din cunoaștere. Trebuie să înțelegem că Medicina este o specializare umanistă deoarece ea se adresează omului în integralitatea sa. Abordarea holistică a educației medicale a făcut ca ”UMF Grigore T. Popa are capacitatea de a face față provocărilor și oportunităților din viitor” – European Universitary Association – Programul de Evaluare instituțională martie 2012.

Prof. dr. Vasile Astărăstoae