Literatura pentru copii

Petre Crăciun (n. 29 august 1962Giurgiu) este un scriitor de literatură pentru copii, jurnalist, autor de filme documentare și realizator al mai multor emisiuni de televiziune. Este membru al Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Literatură pentru Copii și Tineret, director al portalului Literatură Copii și al site-ului Identitate Românească.

A semnat 15 volume, printre care cinci pentru copiiFloarea înțelepciunii și iarba puterii (Editura Timpolis, 2002, basme), Taina ghemului de ață (Editura ZORIO, 2011, versuri pentru copii), Cândva mă chema Codiță (Editura ZORIO, 2012, povestire pentru copii), Cruciada pisicilor (versuri pentru copii, Editura ZORIO, 2013), Basme (Editura ZORIO, 2013). Este prezent în antologii precum: Poveștile de la bojdeucă (Editura Junimea, 1997, volum colectiv de povești) sau Povești, povestiri, basme și legende (Editura Arlequin, 2011).

Literatura pentru copii și elefanții care îmbracă haina furnicii

Unii dintre scriitorii care ajung, la un moment dat, să cocheteze cu ideea literaturii pentru copii uită, nu de puține ori, ceea ce este mai important: pentru cine scriu? Așa se face că apar pe piață cărți în care copilul este doar invocat, personajul principal fiind chiar el, adultul, care vrea să-și recapete/recupereze copilăria și pe care o descoperă, uneori, atunci când acesta devine părinte. Scriitorul adult scrie pentru el, în amintirea frumoșilor ani ai copilăriei. Scrie pentru a se reconecta la o lume pierdută, caldă, ascunsă undeva în trecut. Folosește un limbaj care îi este total străin copilului adevărat, sunt expuse stări, trăiri, sentimente pe care cel mic nu le încearcă niciodată.

Copilul, de când este lumea, are altă treabă, aceea de a-și consuma cu pasiune, cu puritate, cu naivitate cei mai frumoși ani ai vieții. El nu teoretizează copilăria, nu o hiperbolizează, nu o invocă, așa cum fac scriitorii care se revendică acestei literaturi, ei o trăiesc pur și simplu, zi de zi, ceas de ceas, luptându-se cu părinții pentru a mai câștiga o oră de joacă. Un astfel de scriitor poate fi înțeles, cel mult, de un alt adult care are aceeași nostalgie a copilăriei, dar nicidecum de un copil ”practicant”.

Sunt două limbaje diferite, esențial diferite. Limbajul peltic, cum îl numesc Nicolae Manolescu și Alex Ștefănescu, al scriitorilor care schimonosesc limba română pentru a fi pe placul copiilor, nu are nimic comun cu cel adevărat, născut din trăirile vârstei de aur a celor mici. Dacă uităm, din start, pentru cine scriem, nu avem nicio șansă de a fi înțeleși și mai ales iubiți de copii. Am stat de vorbă despre acest lucru cu cei mici și mi-au spus că se uită cu amuzament, chiar cu compasiune la acești adulți care încearcă, hazliu, asemenea unor elefanți, să îmbrace hainele furnicii. Și acelea recroite după gusturile și înțelegerea celor mari. Dacă citești astfel de cărți capeți convingerea că sunt autori care nu-i cunosc pe copii, nu stau de vorbă cu ei, nu le înțeleg așteptările, nu le cunosc limbajul. Chiar dacă o fac, vorbesc mai mult ei, nu îl lasă pe cei mici să fie sinceri, să spună ce gândesc cu adevărat.

Așa se face că apar cărți ”pentru copii” în care copiii ghiduși, cu hăinuțele murdare de praf, lipsesc, dar apar, în schimb, copii mari, cu riduri, care schimonosesc cuvintele. Dacă vrem să avem succes atunci când scriem pentru copii trebuie să scriem pentru ei, pe înțelesul lor, nu pentru noi, pentru grupul de prieteni de pe Facebook, pentru criticii literari sau pentru reviste (dacă mai sunt și acelea…).

Nu noi trebuie să fim personajul principal (cu nostalgiile sau tristețile noastre), ci ei, așa cum sunt, cu puritatea lor. Pentru a ne aprecia ca scriitori, copiii trebuie să se regăsească în cărțile noastre sau să își regăsească acolo lumea care le este dragă, cu jucăriile, animăluțele, cu prietenii lor.

Cărțile scrise de adulți pentru astfel de copii MARI pot fi valoroase, nu asta discutăm aici, dar nu sunt cărți PENTRU copii. Literatura pentru copii are nevoie de o limpezire a domeniului, de o curățenie de primăvară, în urma căreia să nu mai amestecăm himerele noastre cu zânele pe care le visează Măriuca. Cineva mi-a spus că adulții sunt niște copii greșiți. Era un copil, firește. Nu acești ”copii greșiți” trebuie să fie miza literaturii pentru copii.

 

 

Advertisements

Dacă n-ar fi, nu s-ar povesti – literatura pentru copii în România

FLORIN BICAN (29 martie, Bucureşti) – profesor și traducător din limba engleză, secretar pentru probleme de presă și relații internaționale al USR, Coordonator al programului Institutului Cultural Român pentru pregătirea tinerilor traducători străini în vederea traducerii scriitorilor români.
Desfășoară o intensă activitate de traducător, tălmăcind în românește, printre altele, Lewis Carroll (The Hunting of The Snark) şi T.S. Eliot (Old Possum’s Book of Practical Cats). De asemenea, a tradus în limba engleză poezie, proză și eseuri semnate de importanți scriitori români, atât clasici, cât și contemporani, inclusiv Cartea cu Apolodor de Gellu Naum, în vederea publicării în străinătate.
Este autorul volumului de versuri pentru copii (și nu numai) Cântice mârlănești (Editura Humanitas Educațional, 2007) / Singur printre mârlani (Editura Art, 2016) și coordonator, alături de Stela Lie, a două volume de literatură pentru copii: Bookătăria de texte & imagini 1 (Pro Editura și Tipografie, 2009) și Bookătăria de texte & imagini 2 (Editura Trei). Prezent cu texte în volumele din seria Cărțile mele (Editura Arthur); Ochelarii de fum – proză contemporană, Antologiile Asociației Scriitorilor din Bucureşti, USR, 2011; Bucharest Tales: A Collection of Central European Contemporary Writing (New Europe Writers, 2011).
În 2013 a publicat Reciclopedia de povești cu rimă și fără tâlc, iar în 2014, Și v-am spus povestea așa, unde sunt „aduse la zi“ basmele românești printr-o rescriere originală și amuzantă.

Daca n-ar fi, nu s-ar povesti – literatura pentru copii în Romania

Am auzit, nu o dată, că în România literatura pentru copii este o cenușăreasă a editurilor. Această formulă vrea să deplângă faptul că aici se publică prea puține cărți pentru copii. Statutul de cenușăreasă al literaturii pentru copii este proiectat și la nivelul cititorilor cărora li se adresează: „Copiii nu mai citesc!” se plâng de-a valma părinți și profesori, vrând de fapt să spună „Copiii nu mai citesc cărțile pe care le citeam noi pe vremuri,” sau „Copiii nu citesc cărțile pe care le recomandăm noi.” Ceea ce poate să fie adevărat, dar nu e același lucru cu „Copiii nu mai citesc.”
Mărturisesc că, o vreme, m-am raliat și eu acestei lamentații colective, până când, singur sau împreună cu alți scriitori, am început să particip la întâlniri cu cititorii în școli din diverse zone ale țării. Acolo am văzut zeci, sute de copii, care nu numai că citeau, dar puteau să vorbească articulat despre cărțile pe care le citiseră și care nu erau puține.
E drept că după 1989, literaturii pentru copii de la noi i-a trebuit o vreme să se pună pe picioare. În anii ’80, cenzura dictaturii comuniste reușise să blocheze literatura autohtonă pentru copii, întrerupând astfel o tradiție solidă și promițătoare în acest domeniu. În acea perioadă am propus editurii de stat de literatură pentru copii o traducere a poemului lui Lewis Carroll The Hunting of the Snark. Propunerea mi-a fost refuzată pe motiv că poemul lui Carroll conține jocuri de cuvinte și nu reflectă valorile societății comuniste (lucru dificil de realizat în perioada victoriană, bănuiesc). Tot cam pe-atunci, cartea de versuri pentru copii a poetei Constanța Buzea, Zgomotocicleta, a fost respinsă pe motiv că jocul de cuvinte din titlu nu era compatibil cu educația socialistă. Mai e apoi și cazul volumului Întâmplări din grădina mea de Ana Blandiana, în care apare celebrul motan Arpagic, care a reușit să pună securitatea statului în alertă. Dintr-un episod în care răsfățatul Arpagic iese la plimbare și circulația se oprește pentru a-i face loc, cenzura a înțeles că Ana Blandiana l-a comparat pe Ceaușescu cu un pisoi înfumurat și a interzis cartea, retrăgând-o din librării. Din acel moment, Ana Blandiana n-a mai avut voie să publice și a fost arestată la domiciliu. Iar cenzura a devenit și mai vigilentă față de un gen care până atunci fusese privit cu oarecare îngăduință. De aceea poate nu e de mirare că, descurajați de astfel de represalii, timp de un deceniu, scriitorii români au părut să evite literatura pentru copii, cu foarte puține, deși notabile, excepții.
După căderea dictaturii comuniste, anii ’90 nu au fost însă martorii unei relansări a literaturii autohtone pentru copii, deși cenzura tradițională dispăruse. Editurile s-au grăbit să recupereze pe tărâmul traducerilor, ceea ce nu a fost o mișcare rea. Celor care protestează că numărul traducerilor este disproporționat în raport cu cel al creațiilor originale, le-aș atrage atenția că, la un calcul elementar, vom vedea că, la nivel mondial, autorii străini care scriu pentru copii vor fi totdeauna pur și simplu mai mulți decât cei români și au o tradiție mult mai consistentă. Iar lectura cărților lor, în traducere sau în original, îi va educa/antrena pe copii pentru lectura autorilor autohtoni când aceștia se vor ivi.
În România postcomunistă le-au trebuit cam două decenii să reapară și nu au reapărut dintr-odată. Țin minte că prin 2008 am bătut librăriile căutând o carte pentru copii scrisă de un autor român contemporan, pentru a o face cadou unui copil de șase ani. Singura carte existentă a fost Aventurile lui Arik, de Ioana Nicolae. În aceeași perioadă, Clubul Ilustratorilor, o grupare de tineri artiști plastici, constituită în jurul Stelei Lie, profesor la Universitatea Națională de Arte din București, și totodată un excelent ilustrator, a tras un semnal de alarmă: nu găseau texte contemporane pe care să le ilustreze (traducerile publicate preluând ilustrațiile originale). Am avut atunci, împreună cu Stela Lie, ideea să facem o antologie de literatură pentru copii care să fie ilustrată de membrii Clubului Ilustratorilor. Nu știam unde să găsim autori pentru copii și atunci am apelat la autorii care scriau pentru adulți, mulți dintre ei fiind tineri. Antologia s-a numit Bookătăria de texte şi imagini și a apărut în 2009. Reacțiile publicului au fost încurajatoare și am purces imediat la pregătirea unui al doilea volum, care, după ce a fost amușinat cu aparent interes de mai multe edituri, a fost abandonat până anul trecut, când s-a îndurat de el editura Pandora M.
Efortul de a promova o literatură autohtonă aflată în curs de coagulare, este, indiscutabil, descurajant pentru niște edituri a căror prioritate este supraviețuirea pe o piață capricioasă și de cele mai multe ori ingrată. Traducerile, în schimb, vin deja promovate, atât prin valoarea intrinsecă a textelor, cât și prin faima care le precedă. Pentru a ajunge la nivelul lor, textele autohtone trebuie să fie supuse și ele unui îndelung proces de selecție, în care să fie implicați atât editorii cât și cititorii. Or asta presupune publicarea lor sistematică. E de înțeles reticența editorilor de a publica texte autohtone necompetitive (încă) cu cele străine, dar o viitoare competitivitate nu poate fi realizată decât pe această cale. Iar atâta vreme cât avem copii autohtoni, avem nevoie și de o literatură autohtonă pentru ei – care, în mod ideal, va deveni la rândul său literatură străină pentru copiii din alte țări.
Dar crearea unui nucleu funcțional de literatură pentru copii nu poate fi rezultatul unei singure inițiative – iar dacă ar fi așa, rezultatele ar fi în mod inevitabil jalnice. O literatură pentru copii viabilă nu se poate dezvolta decât prin conjugarea sinergică a mai multor inițiative. Și cred că acest lucru se întâmplă deja în România. Nu cu foarte mulți ani în urmă, Editura Arthur a inițiat un program masiv de publicare sistematică a unor traduceri din literatura universală pentru copii, în condiții grafice mai mult decât onorabile. Această inițiativă a fost urmată la scurtă vreme de organizarea unui concurs anual deschis celor care doresc să scrie pentru copii – cărțile premiate, în funcție de diverse categorii de vârstă, sunt publicate și, de la an la an, numărul lor crește. Traducerile și textele originale sunt promovate în cadrul cluburilor de lectură din școli, iar „Caravana Arthur” le dă cititorilor ocazia să se întâlnească cu autorii români publicați. Anual, editura organizează și un concurs de creație pentru scriitori și ilustratori adresat copiilor. În fiecare an, cei aproximativ treizeci de participanți selecționați sunt invitați într-o tabără de o săptămână, unde au ocazia să lucreze cu autori și ilustratori consacrați. Iar în urma acestor ateliere rezultă un volum colectiv cu textele copiilor ilustrate copios, pe care editura îl publică.
Între timp, numărul editurilor care publică literatură pentru copii a crescut tot mai mult și, odată cu el, și numărul autorilor români publicați: Ana Alfianu, Lavinia Braniște, Horia Corcheș, Irina Dobrescu, Laura Grünberg, Iulia Iordan, Ciprian Măceșaru, Alex Moldovan, Ioana Nicolae, Veronica Niculescu, Victoria Pătrașcu, Adina Popescu, Adina Rosetti, Ana Rotea, Alexandra Rusu, Iulian Tănase, Carmen Tiderle. Lista, este doar alfabetică, nu și completă. Și nici n-ar avea cum să fie completă, pentru că, până la apariția acestui articol, sunt sigur că noi autori români pentru copii vor fi publicați sau vor începe să scrie, neștiuți încă de nimeni…
Printre inițiativele care se conjugă sinergic pentru relansarea literaturii autohtone pentru copii se remarcă și apariția unor târguri de carte și festivaluri cum ar fi Târgul de Carte pentru Copii și Adolescenți „Coșbook” (Bistrița), BOOKerini (București) și secțiunea dedicată literaturii pentru copii a celui mai mare festival literar din România, FILIT (Iași). Remarcabilă este și apariția recentă a unor reviste orientate exclusiv spre literatura pentru copii – „Tărcat”, „Ghidul pozneț de cultură”, „Ordinul povestitorilor” și „Fabulafia” (aceasta din urmă ajungând să depășească tiraje de cinci mii de exemplare la ultimele numere) sau a unor site-uri ca NoiPovești, care își propun să adune laolaltă scriitori, ilustratori, copii și părinți… și să formeze o comunitate.
Astăzi, când editurile și publicul cititor s-au „autosesizat” în privința existenței și necesității unei literaturi autohtone pentru copii, o inițiativă ca Bookătăria… a devenit superfluă. Iar o etichetă ca „Cenușăreasa” se justifică doar dacă vrem să subliniem faptul că povestea Cenușăresei are un final fericit.