A Călători – Identitate culturală, nașterea noului tău Eu

“Partir, c’est mourir un peu.” – Edmont Haraucourt

Cei ce n-au călătorit niciodată (mai există oare cineva?) ar putea sa nu-nțeleagă vorbele poetului când spune că ”a pleca înseamnă a muri un pic”. Sau poate daca nu ”mor” chiar ei, ar putea să o simtă când le pleacă cineva departe, când acel cineva se stabilește acolo: atunci plecarea e o “moarte” mai profundă.

Când, cam cu treizeci de ani în urmă am plecat de acasă, urmându-ne iubirea, toate am murit un pic. În urmă ramânea tot ce cunoscusem până atunci, casele, părinții, prietenii, strada copilăriei, copacii, bucatele cu care-am crescut și aromele lor, muzica și cântecele noastre. Acolo-n urmă, când te adresai cuiva, era de la sine-nțeles, fară-ndoială că va-nțelege.

Înaintea noastră ne aștepta necunoscutul, tot ceea ce nu știam, poate și mai adevărat pentru toți cei care-au plecat înaintea anilor `90.Ne așteptau toți acei necunoscuți pe care treabuia să-i întâlnești și să ți-i apropii, neamuri, și toate drumurile, străzile pe care niciodată nu merseși, ori cele pe care te temeai că niciodată nu vei ajunge să le știi, căci urmau o altă logică decât tot ce-ai cunoscut înainte… și toate miresmele, mirosurile noi, mâncări și gusturi ce credeai că niciodată nu-ţi vor place.

Și limba, această cheie cu puterea de a-ți deschide o lume nouă, sau  de-a te menține izolat, prizonier al minții tale, părea să fie-nțepenită în încuietoarea ei de-a binelea, interzicându-ți calea către inima culturii noi. De câte ori ai simțit că inima din tine a murit, că a rămas moartă pentu tot ce-ai lasat în urma, dar nici nu e destul de vie pentru tot ce ar urma să-ți însușești.

Era un timp în care noul tău Eu se pregătea încet să se renască în cel care ești acum. Și-ai început să-nveți primele cuvinte odată cu vorbele copilașilor tăi, și-ai început a învăța străzile și orașul  urmând necesitățile copiilor care creșteau, cu drumurile spre antrenamente, la fotbal sau balet, odată cu drumul către școala cea nouă, ori mai facând cumpărături, ori vizitând, descoperind.

Și-apoi într-o buna zi, cam pe când copiii tăi, aproape adulți, nu mai aveau nevoie să-i mai duci tu, pentru că tinerețea lor îi trimitea ea însăși către propriile lor descoperiri, cam pe-atunci ți-ai deschis ochii și te-ai gândit: “nu, eu n-am murit, nici nu eram pe moarte; eram doar pe o lungă cale de transformare, spre a renaște în persoana care-am devenit acum.”

Și-atunci, de-odată, cei 1631 de kilometri în zbor drept (sau cu Tarom-ul, dacă vrei) între București și Beirut  nu mai sunt linia despărțitoare între un tărâm și-un altul, și-atunci te trezești că acolo, acasă, taboule și falafel au devenit la mare modă și pentru prietenii pe care i-ai lăsat în urmă, să fie cam treizeci de ani de-atunci, și, într-o bună zi, numai ce-i vezi pe Nenea Ion si Tanti Geta că se răsfață cu o narghilea la Fenicia pe terasă, chiar in orașul tău natal.

Și dacă lumea ta nu s-a schimbat destul cu toate astea, când te mai duci să vezi din nou megaliții de la Baalbek realizezi că nici chiar ei nu te mai lasă cu gura căscată și cu respirația tăiată ca atunci când i-ai văzut pentru prima oară; iar stânca de la Rauche ţi-a devenit la fel de neînsemnată, cum poate-ar fi Babele pentru locuitorii din Brașov. Și dac-ai plecat sa faci la “alor tăi” o vizită în Sud, poate a-i devenit de tot uituc la faptul că poate calci chiar pe urmele lui Isus, de pe vremea când se preumbla prin Galilea. Dar blasfemia cea mai mare e-atunci când te întreabă cineva cum îți plac mititeii fumegând, iar tu răspunzi cu mâna a lehamite: “Ihm, nu-s prea de lepădat, dar ce-ați zice când ați gusta și kafta noastră…”

Și-atunci chiar ești în încurcătură, pentru că-ncepi a-ți pune-acele întrebări existenţiale cum ar fi, de ce eu m-am născut acolo și-a trebuit să viu aici, și până la urmă, unde-i locul meu adevărat? La acest punct, ai cam devenit o himeră, nici leu, nici capră, un cetățean a două lumi, nici libanez de-a binelea, dar nici nu mai ești chiar român, te-ai transformat într-o ființă ciudată căruia îi plac deopotrivă și tradițiile românești și cele libaneze, muzica și mâncărurile, un oarecare ce-i încă român pentru libanezi, dar care trece ușor drept libanez în România.

Iar toate-acele patru ore sacrificate în traficul Beirutului săptămânal de-a lungul anilor,  când îți luai copiii la toate-acele activitați extrașcolare, interminabilele după-amiezi și seri trecute cu învățatul lecțiilor,  poveștile cu Păcală ce li le spuneai, și-acele cântece de Tudor Gheorghe pe care-i făceai să le asculte, și cărțile pe care le tot cumpărai, făcând în așa fel să le citească, muzeele în care-i trăgeai chiar în ziua când ajungeați în  București, chiar dacă lor, copiilor, le-ar fi plăcut mai mult să-și vadă prietenii din fața blocului părinților tăi, istoriile ce le spuneai vorbindu-le de Ștefan cel Mare și de Eminescu, tu, cu oarecare mândrie, ei plictisiți de moarte… nopțile nedormite înaintea testelor, emoțiile examenelor… toate astea, unde s-au dus?

Și-atunci, ți-arunci privirea înspre băieții și fetele-acestea minunate, și-ți spui cu voce joasa, cam ca toate-aceste mame, mândre de-a fi trăit prin toate astea: eh, toți copiii ăștia din mamă româncă și tată libanez nu-s chiar de lepădat. Ba chiar au un atu serios trăgându-se din ambele culturi. Pentru că și tu, chiar în felul tău mărunt și simplu, ai contribuit cu genele tale trace si dace, cu dragostea, timpul și oboseala ta, să dai lumii acești tineri frumoși, deștepți și buni, bine-crescuți, urmașii fenicienilor, pregătiți și competitivi deajuns cât să intre în cele mai bune universități ale lumii, preparându-se atât cât să dea ce au mai bun lumii întregi.

Poate chiar am murit puțin când am plecat cu treizeci de ani în urmă. Dar am renăscut, mai bogată cu o nouă și minunată familie, mai bogată cu o cultură veche și nobilă, una care-a dat lumii cuvântul “carte”**, care-a dat nume unui continent***… și-atâtea altele, pentru care-ar trebui cărți întregi doar să le menționezi.

*“Partir c’est mourir un peu”, Edmond Haraucourt

** “biblos” – papirus, scrol; Biblos figurează printre orașele care candideazăpentru distincția de cel mai vechi oras al lumii”, fiind atestat cu documente ca fiind locuit neîntrerupt de 7000 de ani

***Europa; istoria, sau mitul ce figurează pe moneda de 2 euro ne spune că Zeus, fiind îndrăgostit de fiica guvernatorului orașului fenician Tir, o răpește spre a o duce pe insula Cretei, unde, prin copiii lor, au pus bazele primei familii europene.

 

Advertisements

Published by

orient romanesc

Suntem o revista culturala romaneasca din Orientul Mijlociu.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

w

Connecting to %s